(Oleg Tabakov în rolul lui Oblomov) Filmografia lui Mihalkov rămâne și astăzi intens controversată. În repetare rânduri a fost etichetat drept „naționalist”, printre altele și datorită reprezentărilor romantice ale Rusiei, evidențate de peisaje asemănătoare unor tablouri care par a transcende lumea palpabilă. Filmele lui Nikita Mihalkov rămân mereu îmbrățișate parcă în metafore puternice stilistic și câteodată repetitive (de exemplu, mama este un element des întâlnit, utilizat cu scopul metaforizării Rusiei înseși – nu doar în „Câteva zile din viața lui Ilia Ilici Oblomov”, ci și în „Soare Înșelător”, câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film străin în 1995).
Perspectiva de față este, însă, diferită și se îndepărtează de acuzațiile aduse lui Mihalkov în urma reprezentărilor sale. Am considerat că, în acest caz, termenul „naționalist” nu face decât să simplifice excesiv o colecție de lucrări complexe ce se plasează dincolo de astfel de etichete, și chiar dincolo de naționalism. Sentimentele adesea trezite de către filmele sale în rândul publicului sunt departe de idolatrizarea sau idealizarea „patriei-mamă”, și chiar mai departe de ceea ce ar inspira, într-adevăr, un naționalist adepților săi (de exemplu, pasiuni periculoase, arzătoare, provenite dintr-o perspectivă idealistă asupra țării de proveniență, ce ar conduce la apariția unei idei de superioritate a Rusiei comparativ cu alte state). Ele par mai degrabă apropiate de propriile sale sentimente, de înțelegerea, de conștientizarea lor: nostalgie, dileme existențiale, înclinații puternice către introspecție – toate acestea exprimate într-o manieră plastică impresionantă. Aceste sentimente sunt plasate într-un context național.
Realizat în anii 1970 în Uniunea Sovietică, „Câteva zile din viața lui Ilia Ilici Oblomov” a fost modelat cu atenție spre a avea o conotație populară din punct de vedere politic – o perspectivă critică asupra nobilimii rusești și asupra stilului său de viață leneș, boem. De fapt, filmul de față vorbește clar și răspicat atât despre viziuni diferite asupra sensului existenței umane, cât și despre modul în care aceste vizuni pot fi influențate de mediul cultural caracteristic.
Această reprezentare socială a unui stil de viață specific a atras după sine invenția unui nou cuvânt în limba rusă – oblomovshchina, definit drept „lipsă a grijilor, lene, neglijență”. Cuvântul are în prezent propriul loc în fiecare dicționar rus și e originar din romanul lui Gonciarov, unde cuvântul însuși este utilizat.
Acțiunea are loc în Rusia secolului al XIX-lea, în Sankt Petersburg. De la bun început ne este prezentat un Oblomov letargic, descris de către narator ca unul „a cărui stare naturală era statul degeaba”. Are aproape treizeci de ani și „se găsește în același loc ca acum zece ani” (din punct de vedere existențial). Trăiește cu bătrânul lui servitor, Zahar, și doarme toată ziua, visând la copilăria sa fără griji, cu o nostalgie atât de puternică încât devine dureroasă. În centrul nostalgiei sale se află mama, pe care nu contenește să o strige în vis, și căreia îi duce lipsa cel mai mult. Metafora e absolut clară, de fiecare dată când îl observăm fugind, aparent fără vreo țintă, prin câmpurile de poveste, căutându-şi „mama”. Conexiunea cu peisajele și pământul patriei este evidentă în acest caz. Cu toate acestea, nostalgia și atașamentul puternic nu sunt referitoare la Rusia prezentă, de sine stătătoare, ci față de Rusia copilăriei sale, pe pământul căreia putea alerga odată senin și fără griji. Născut într-o familie rusească de aristocrați, Mihalkov însuși duce adesea lipsa Rusiei pre-sovietice în filmele sale.
Relația lui Oblomov cu Stoltz, cel mai bun prieten al său încă din copilărie, este un element-cheie în analiza filmului de față și, nu în ultimul rând, un puternic argument contra presupusului naționalism feroce al lui Mihalkov. Poate cea mai populară perspectivă considerată a fi în strânsă legătura cu fenomenul naționalist astăzi este „polarizarea Vest-Est”. Cele două sunt diferite în mare măsură și sunt simbolizate aici de către cei doi. În ciuda diferențelor culturale și de opinii, ei rămân cei mai buni prieteni și continuă să țină mult unul la celălalt. Potretizarea ambilor este realistă – nici unul nu e o prezență negativă, nici unul nu e mai rău ori mai bun decât celălalt. Cu toate acestea, personalitățile lor încorporează stereotipuri binecunoscute referitoare la comparația între Orient și Occident, stilurile de viață și viziunile asupra existenței atribuite fiecărei părți. În final, cei doi continuă să coexiste pașnic și armonios, atât timp cât nici unul dintre ei nu își impune valorile și stilul de viață asupra celuilalt.
Copil fiind, Oblomov a fost îngrijit de dădace care obișnuiau să-i spună povești năstrușnice, uneori terifiante, inspirate din folclorul rus, lăsând o urmă puternică în mintea și imaginația pe atunci atât de impresionabile ale lui Oblomov. El fusese mereu supra-protejat (asemenea unui copil-cetățean protejat de către patria-mamă), spre deosebire de Stoltz, educat în spiritul presupusei „rigori germane” și trimis de acasă imediat ce terminase școala, urmând să învețe să se descurce singur. Stoltz este energic, dinamic, sociabil, perseverent, ambițios și inovativ. De cealaltă parte îl avem pe Oblomov – contemplativ, analitic, solitar (deși dependent de grija care i se acordă) și foarte timid. Ambele perspective asupra sensului existenței sunt concentrate în câteva schimburi de replici. Oblomov către Stoltz când, crezând că-și ajută prietenul, insistă să-l introducă pe Ilia Ilici în cercurile sale sociale: „Nu-mi place viața asta. Nici unul din oamenii ăștia nu e fericit. Unul e nefericit fiindcă trebuie să lucreze zilnic într-un birou; altul oftează fiindcă fericirea l-a ocolit. Acesta e scopul lor în viață. Nu-mi place nici viața ta socială; felul în care admiri oaspeții așezați simetric – cât sunt de liniștiți stând în jurul mesei, jucând cărți. Un minunat exemplu pentru o minte care vrea puțină acțiune! Nu vezi că ei sunt cei care își dorm viața întreagă? Sunt eu mai condamnabil decât acești oameni, fiindcă stau în pat fără a-mi otrăvi mintea jucând cărți? Ei stabilesc întâlniri, se invită unul pe celălalt la masă, dar nu există ospitalitate, și nici măcar nu se plac între ei. Ce fel de viață e aceea? Ce se presupune că ar trebui să învăț acolo?”. Stoltz răspunde oarecum agresiv: „Și tu? Ce e de învățat de la tine? [...] Omul acesta palid, cum îl numești tu, arată mai tânăr la șaizeci de ani decât tine la vârsta ta; [...] Nu vreau să învăț pe nimeni nimic.”. Oblomov are, însă, o altă perspectivă: „Pentru ce? La șaizeci de ani, un om trebuie să arate de șaizeci de ani, nu de treizeci și cinci. [...] Să presupunem că va mai trăi încă o sută de ani și va mai cumpăra alte o sută de plantații la fel ca Oblomovka. Pentru ce? Fiecare om cântărește ce e bun și rău pentru sănătatea lui, ce doctor îl va consulta... fiecare om se întreabă cum ar trebui să trăiască. Dar pentru ce? Nimeni nu vrea să se gândească la asta. Ce înseamnă viața ta? Are cineva nevoie de tine?”. Replica lui Stoltz e populară și astăzi: „E ușor să stai degeaba toată ziua și să-i judeci pe cei ce fac ceva.”. Atunci, Oblomov răspunde cu o metaforă ilustrativă: „În fața casei mele se află un copac. Poate e acolo de cinci sute de ani sau mai mult, și va mai fi acolo pentru alți o mie de ani. Câte frunze au crescut în tot acest timp, și câte au crescut și au căzut... și fiecare frunză are propria ei viață în copacul acesta. Poate copacul simte frunzele și are nevoie de ele. Aceasta înseamnă că o parte din ele va rămâne acolo în următorii ani, ca în anii trecuți. La fel e și cu noi, indiferent de cine suntem. Încă de la naștere, existența noastră capătă un sens. Gândul acesta mă face fericit – îmi vine până și să plâng. Apoi m-am uitat într-o carte de botanică și am aflat că un copac nu trăiește atât de mult. Mi-a fost rușine că n-am ținut minte nimic din ceea ce am învățat.”.
Când Stoltz încearcă să-și ajute prietenul prin a-l convinge să se adapteze la propriul său stil de viață, încercarea eșuează spectaculos, amenințându-le prietenia cu tensiuni puternice. Același lucru se întâmplă cu Olga, femeia de care Ilia Ilici se îndrăgostește, dar are încearcă să îl schimbe și se dovedește a fi incompatibilă cu el în final, când decide să se căsătorească, totuși, cu Stoltz. Oblomov se însoară cu Agafya, o parteneră mult mai potrivită, care se dovedește a fi devotată și tolerantă.
Filmul ne vorbește și despre inadaptabilitatea la continua schimbare, în ton cu tendințele vremii. Suntem martori la greutățile prin care avem de trecut dacă alegem să luptăm împotriva curentului. Oblomov este un personaj leneș din punct de vedere fizic, dar cu o lume interioară de o complexitate și profunzime rare. Este un personaj static, dar tocmai în aceasta rezidă lupta sa contra schimbărilor și tendințelor vremii. Refuzul despărțirii de valorile copilăriei și de ceea ce l-a făcut fericit este, de fapt, unul din cele mai curajoase și dificile lucruri întreprinse individual în contextul de față. „Câteva zile din viața lui Ilia Ilici Oblomov” constituie așadar un minunat portret social chiar şi al Rusiei anilor 1970, rămânând poate un simbol ilustrativ și pentru vremurile actuale.
Utilizarea luminii ca instrument metaforic e demnă de luat in seamă. O lumină caldă învăluie scenele onirice referitoare la copilăria lui Ilia Ilici, iar imaginea oscilează mereu parcă între lumină și întuneric. Apartamentul lui Oblomov, adultul, este mereu obscur, și întreține stilul de viață al acestuia, bazat în special pe somn. Foarte rar se trag draperiile în locuința sa, evenimentul necesitând excepții notabile pentru a se produce. Unul din primele lucruri pe care Stoltz le face, odată ajuns în casa prietenului său, este să tragă draperiile pentru a lăsa lumina să pătrundă înăuntru. Cu toate acestea, nu întâlnim aceeași luminozitate cu cea prezentă în scenele copilăriei. Singurele scene în care o putem revedea sunt cele pe parcursul cărora Oblomov se îndrăgostește de Olga. Pe măsură ce acest eveniment are loc, devenim martorii întoarcerii la acel cadru iluminat angelic.
„Câteva zile din viața lui Ilia Ilici Oblomov” este recomandabilă nu doar iubitorilor de film, ci și celor pasionați de muzică și teatru. Prestația actorilor este impecabilă. Muzica poate fi descrisă mai degrabă ca fiind complementară cu filmul și fiind caracterizată de o melodicitate de atmosferă. Deloc stridentă, dar intens dramatică pe alocuri și peste măsură de expresivă, completează și accentuează atât ideile, cât și starea de spirit transmisă pe parcursul filmului. Observăm și aici diferența dintre cadrele tăcute din apartamentul trist al lui Ilia Ilici și cadrele ce prezintă copilăria sa, completate mereu de coloana sonoră.
În final, aflăm că „nevoia de mamă” persistă, indiferent de generație. Ni se arată fiul lui Ilia Ilici și al Agafyei, care, asemenea tatălui său în trecut, aleargă necontenit pe câmp înconjurat de peisaje parcă rupte din basme, aparent strigându-și mama. Apoi, micuțul se pierde parcă în peisajul feeric și luminos care ocupă întreg cadrul, dar continuăm să-i auzim strigătul pe fundal, alături de un cânt ortodox interpretat de Corul de Stat al Rusiei. Din nou ne confruntăm cu nostalgia vremurilor de dinainte ca religia să devină oficial „opiul maselor” în 1917.
„Câteva zile din viața lui Ilia Ilici Oblomov” nu este, așadar, un film „naționalist” decât dacă naționalismul se dovedește brusc a fi un fenomen pozitiv, tolerant și sensibil. Dacă alegem să rămânem la definițiile general acceptate, atunci vom concluziona că avem de-a face cu una din șirul de capodopere ale lui Nikita Mihalkov și vom admira liniștiți în continuare, iluminaţi interior, peisajele marcate deopotrivă de nostalgie și de o estetică ieșită din comun.
(Scena de închidere a filmului. Sursa: youtube.com)
0 comments:
Post a Comment